Pământ sortit să-ţi fie -
purta-ne-vei în glie,
prin vis de veşnicie!
Şi-n veşnicie, munţii
spre ceruri vor urca,
privească de acolo,
de sus, mândria ta!
Şi-n fiecare vârf
de piatră ce-l ridică,
un voievod veghează,
cu sufletul el strigă!
Ecoul munţii poartă
şi se prăvale-n vale,
izvoarele îl dau
râurilor pe cale!
Râul învolburat
îl duce mai departe!
Şi marea-aude-ecoul
că-n valuri el răzbate!
E strigătu’-n pământ
de dăinuire sfântă!
Şi tu eşti Românie,
pământul ce cuvântă!
Şi cuvântă prin spice
şi-n lanuri de secară,
când vântul le mângâie!
Frumoasă eşti tu, ţară!
Când coapte îşi arată
luminii bogăţia
şi aur poartă-n plete,
vis eşti tu, România!
Când pomii îşi apleacă
mult lăudaţii nuri
- că fructele-s zemoase -
tu, ţara mea te-nduri
de sufletele noastre?
Dă-ne 'napoi chemarea
să te simţim în noi!
Dă-ne 'napoi visarea!
Şi-n vis munţii să poarte
ecou - al nostru glas,
vorbind cu voievozii -
'n pământ ce ne-a rămas!
Şi-n vorbă-o-nchinăciune -
pământ sortit să fie
al veşniciei vis!
Fii mândră, Românie!
Eliza Marinescu, Fii mândră, Românie, Stihuri în gheaţă, Editura SemnE, 2014